Despre doliu

Ultimele saptamani mi-au marcat existenta indirect. Oameni cunoscuti sau prieteni de-ai pretenilor au plecat din lumea asta. Am ramas noi, sa ne traim durerea.

Asa ca m-am vazut nevoita sa citesc despre procesul de doliu.

Doliul, așa cum acesta este definit psihologic, poate aparea după:

·        moarte cuiva drag;

·        aflarea unei boli incurabile;

·        pierderea unei persoane iubite prin despărţire

·        pierderea unui obiect cu încărcătură emoţională (posesiune dragă, slujbă, poziţie valorizată);

·        pierderea unui obiect fantazmat al iubirii (moartea intrauterină a fătului, naşterea unui copil malformat);

·        pierderea ce rezultă dintr-o lezare narcisică (amputaţie, masctomie).

Managementul psihologic al situațiilor de doliu se bazează pe faptul că cel în cauză trebuie încurajat să îşi ventileze sentimentele, să vorbească despre ceea ce a pierdut. Nu este recomandat să nu i se dea voie să-şi exprime plânsul sau mânia și este binevenită rememorarea experienţelor plăcute legate de cel pierdut, precum şi discuțiile şi cu alte persoane care l-au cunoscut şi apreciat pe decedat. Sunt mai bune câteva cuvinte calde, decât medicamentele, în sensul de benzodiazepine, sedative tranchilizante. Dacă sunt necesare vizitele la un psihiatru, este bine ca aceste să fie dese şi să dureze puţin.

Reacţia de doliu poate apare şi întârziat şi se poate manifesta prin modificări comportamentale, agitaţie, labilitate emoţională, abuz de substanţe (în această categorie ar intra și reacțiile aniversare). Atunci când există o reacţie de doliu anticipativă (înainte de producerea propriu zisă a pierderii, la conştientizarea acesteia) este posibil ca reacţia de doliu acută, din momentul pierderii reale, să descrească în intensitate. În situație în care cel ce a murit s-a sinucis, este posibil ca aparţinătorii să nu dorească să discute despre sentimentele lor, de teama de nu fi blamați și de a nu fi nevoiți să suporte stigmatul social.

Autorul John Bowlby descrie binecunoscutele faze de doliu:

–         Prima ar fi cea de amorţire sau protest, caracterizată prin suferinţă, frică, și mânie, în sine putând dura ca atare și luni de zile;

–         Urmează dorul şi căutarea figurii pierdute, situație în care lumea pare goală şi lipsită de sens, dar stima de sine rămâne intactă (aici regăsim criteriul ce face diferența între doliul normal și doliul patologic, complicat cu depresie). Această etapă se caracterizează prin preocupare pentru persoana pierdută, nelinişte fizică, plâns și exteriorizarea mâniei. Și aici durata poate fi prelungită la luni de zile, chiar ani.

–         Regăsim apoi dezorganizare şi disperare, caracterizată prin nelinişte, lipsă de scop, creşterea preocupărilor somatice, retragere, introversie, iritabilitate și retrăiri repetate ale amintirilor și

–         Reorganizarea, când cel în cauză devine capabil să își formeze noi patternuri, obiecte, scopuri. Doliul cedează şi este înlocuit cu amintiri dragi, situație fericită în care are loc identificarea sănătoasă cu cel pierdut.

Fazele de doliu după un alt autor, Parkes, ar fi:

–         Alarma, caracterizată prin modificări fiziologice.

–         Amorţirea, când cel în cauză pare doar superficial afectat, dar în realitate se protejează de suferinţă.

–         Nostalgia, când peroana iubită este căutată și rememorată obsesiv.

–         Depresia, caracterizată prin lipsa de speranţe asupra viitorului și prin faptul că subiectul simte că nu poate continua să trăiască, retragându-se faţă de familie şi prieteni.

–         Recuperarea şi reorganizarea, ce reprezintă momentul realizării faptului că viaţa va continua, cu noi ajustări şi scopuri diferite.

Doliul copilului după pierderea unui părinte este o situație tragică, ce comportă o abordare complexă, bazată major de empatie, înțelegere, conținere și „distilarea” suferinței și cuprinde următoarele etape:

1.     Faza de protest, în care copilul îşi doreşte cu putere părintele înapoi.

2.     Faza de disperare, dominată de lipsa speranţei, retragere și apatie.

3.     Faza de detaşare, în care ataşamentul emoţional cedează și

4.     Faza de transferare a nevoilor asupra altor adulţi.

Doliul părinților după pierderea unui copil se caracterizează prin faptul că: trăirea este mai intensă decât după pierderea unui adult, există sentimente de vinovăţie şi neajutorare, apar faze de şoc, negare, mânie, negociere și acceptare. Situația de doliu poate dura toată viaţa, iar date estimative din literatura de specialitate afirmă că 50 % din cuplurile în care un copil a decedat, sfârşesc prin divorţ.

Comentarii privind doliu normal versus depresia după pierderea cuiva drag:

În doliul normal, se face identificarea cu persoana pierdută, în vreme ce în depresie, există ambivalenţă crescută şi mânie inconştientă. (Întotdeauna este mai greu să te desprinzi dintr-o relaţie deficitară și sunt cunoscute situațiile în care, cu cît relaţia cu cel pierdut a fost mai solid construită, cu atât travaliul de doliu se parcurge mai firesc.)

Ideația suicidară caracterizează depresia, nu doliul (în doliul firesc există doar plâns, retragere, insomnie și dificultăţi de concentrare, fără sentimentul unei devalorizări generale). Persoana în doliu trezeşte în jur empatie, în vreme ce depresivul stârneşte mai mult neplăcere şi iritare. Travaliul de doliu durează firesc între șase luni și un an, în vreme ce în depresie simptomele se pot înrăutăţi, fără ameliorare, putându-și prelungi durata pentru ani de zile. În doliul normal, cel în cauză răspunde la reasigurări şi contacte sociale, ceea ce subiectul aflat în depresie nu poate face. Medicaţia antidepresivă nu îşi găseşte justificarea în travaliul firesc de doliu.

Diferiţi tanatologi au descris anumite stadii, ce ar constitui travaliul de doliu. Acestea nu se manifestă întotdeauna în ordinea prezentată. Pot exista salturi, recăderi sau situații în care anumite etape să nu fie niciodată atinse. În ceea ce privește dinamica psihologică a copiilor, micuții cu vârst de sub 5 ani, nu înţeleg moartea, percepând-o ca pe o separare asemănătoare somnului. Între 5 şi 10 ani, aceasta este văzută ca ceva ce li se poate întâmpla altora, în special părinţilor, de abia după 10 ani, copiii reușind să conceptualizeze moartea ca pe un fapt ce li se poate întâmpla lor înșiși.

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s