Erik Erikson și teoria dezvoltării psihosociale

Teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson, propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi, respectiv, accentuează influența mediului social asupra dezvoltării copilului.
Influenţele mediilor fizice, sociale, culturale şi ideatice acţionează ca parteneri ale proceselor biologice şi psihologice, înnăscute, care modelează dezvoltarea personalităţii individului. Deoarece societatea dezvoltată oferă diviziunea muncii, copilul contemporan se trezeşte implicat în diverse instruiri, formări şi moduri de a coopera cu adulţii, care îşi asumă responsabilitatea pentru echilibrul corespunzător învăţării şi bunăstării copilului. În mod curent, orice adult are tendinţa de a accentua şi de a direcţiona dezvoltarea naturală a copilului în cadrul diversităţii mediului său şi în final, tiparele potenţiale sunt transformate în tipare de existenţă, adoptând astfel un anume stil de viată. Spre exemplu, conceptele religioase și idealiste servesc ca linii de ghidare pentru modelarea persoanei, ce are nevoie de o explicație clară a vieții în lumina unei teorii sau credințe inteligibile iar cultura vine și completează aspectul uman al vieții.
Mediul cultural, aşa cum este interpretat de persoană, este cel care selecţionează natura experienţei fiecăruia în parte. Copilul şi părinţii nu sunt niciodată singuri – prin conştiinţa părintelui, generaţiile iau în consideraţie acţiunile copilului, ajutându-l să se integreze în sistemul său de relaţii prin aprobare sau dezaprobare, analiză care merge până în cele mai neplăcute detalii. Iniţial, copilul se confruntă cu societatea prin corp astfel, contactele fizice sunt pentru copil primele evenimente sociale, care formează începuturile tiparelor psihologice ale comportamentului său social ulterior. Modurile principale în care o cultură, o categorie sau grup etnic îşi organizează experienţa sunt transmise prin aceste experienţe fizice timpurii care leagă copilul pentru totdeauna de mediul său de origine. O astfel de îndoctrinare culturală timpurie, consideră Erikson, este în cea mai mare parte transmisă şi simţită inconştient.
Astfel, acesta consideră că o adolescență prelungită creează o distanță considerabilă între maturizarea psihosomatică și psihosocială, afectând dezvoltarea personalității. O copilărie lungă transformă omul într-un virtuos tehnic și mental, dar în același timp lasă o urmă de imaturitate emoțională ce-i va dăuna toată viața. Erikson presupune că marile diferențe între culturi și grupuri sociale, nu reprezintă niște variabile independente, dar nici nu explică diferențele individuale deoarece consideră aceste diferențe ca fiind factori reciproci și interrelaționați. Urmare a cercetărilor sale, atrage atenția asupra faptului că există o mare discrepanță între cultura tradițională și sarcinile sociețății contemporane.
Deși nu respinge teoria emisă de Freud privind stadiile dezvoltării psihosexuale, el se axează mai mult pe influențele psihosociale asupra dezvoltării. Din punctul lui de vedere, fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalități unice ce sprijină persoana să devină o parte activă și creatoare a sociețății.
El consideră că o serie de conflicte bazale caracterizează dezvoltarea, iar primele cinci stadii eriksoniene merg în paralel cu cele descrise de Freud pe coordonatele de vârstă, însă mai departe ele se deosebesc simţitor. Teoria lui Erikson diferă de cea a lui Freud, pentru că acesta nu consideră că cele mai importante evenimente ale dezvoltării au loc numai în perioada copilăriei descriind astfel maniera în care probleme psihosociale semnificative apar pe tot parcursul vieţii fiind printre primii care a recunoscut ca dezvoltarea reprezintă un proces întins pe toată durata vieţii.
Preocuparea centrală a teoriei eriksoniene, este dezvoltarea unei personalităţi sănătoase, ceea ce deschide o perspectivă pozitivă în psihanaliză. Erikson avertizează că dezvoltarea normală pentru fiecare stadiu trebuie corelată şi înţeleasă împreună cu contextul cultural al dezvoltării copilului şi situaţia de viaţă unică a fiecăruia în parte.
Dezvoltarea pentru Erikson este un proces evolutiv, bazat pe o succesiune de evenimente biologice, psihologice şi sociale ce implică un proces autoterapeutic de vindecare a cicatricilor apărute ca urmare a unor crize accidentale şi naturale, inerente dezvoltării. În consecință, dezvoltarea este un proces continuu iar fiecare fază reprezintă o parte egală a continuității deoarece fiecare are antecedente în perioada anterioară și soluție finală în cele ce urmează.
Astfel, Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieți, în fiecare având loc o criză sau un moment critic de a cărei rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. O parte a oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător și efectele acestora sunt îndepărtate pentru a întâmpina următoarele provocări ce vin odată cu ritmul și evoluția vieții, dar sunt și persoane care nu rezolvă complet aceste crize și efectele lor continuă să ridice probleme și mai târziu pe parcursul vieții. Spre exemplu, sunt adulți care au probleme nerezolvate ce țin de criza identității manifestată în adolescență.
Etapele de dezvoltare constituie schema EGO-ului şi oglinda ierarhiei celor mai relevante structuri sociale. Persoana, trece la etapă următoare numai atunci când este pregătit din punct de vedere biologic, psihologic, social şi când aceasta coincide cu contextul social. Fiecare fază introduce piedici puternice din partea societăţii şi toate la un loc întâmpină o serie de dificultăţi ce apar pe parcursul viaţii.
Există 3 variabile esenţiale:
– legile interne ale dezvoltării ce sunt ca şi procesele biologice, ireversibile;
– influenţele culturale, ce diferă, favorizând sau nu anumite aspecte ale legilor interne
– modul particular al fiecărei persoane de a se dezvolta, ca răspuns la cerinţele societăţii.
Trebuie subliniat că regresia temporară în orice arie majoră distinctă a dezvoltării este considerată ca un produs derivat natural al procesului dezvoltării. Erikson crede în puterea EGO-ului cu optimism, această putere de integrare a Ego-ului (flexibilitate) asigură punţile de trecere de la o etapă la alta care altfel ar fi izolate. Simultan, în cadrul fiecărei etape de dezvoltare, se unesc două forţe opuse care impun găsirea unei soluţii comune sau o sinteză. Soluţia optimă a conflictelor din fiecare etapă motivează mişcarea ascendentă pe scala maturităţii.
Erikson descrie opt etape de dezvoltare epigenetică, dintre care primele trei sunt asemănătoare stadiilor sexuale ale lui Freud (oral, anal și falic) și sunt influențate semnificativ de atenția și îngrijirea adecvată a părinților. Acesta aprofundează mai mult prima și a cincea etapă a copilăriei datorită importanței strategice ce o au în eforturile de creștere ale copilului în contextul contemporan iar ultimele trei abordează vârsta adultă – maturitatea deoarece el nu consideră că totul se încheie odată cu adolescența, persoana trebuind să parcurgă și aceste stadii pentru a progresa.
Fiecare stadiu cuprinde o sarcină socială specifică (copilul spre 2 ani este necesar să aibă control sfincterian, la 6-7 ani merge la școală, etc.), de aceea Erikson vorbește de stadii psihosociale și nu de stadii psihosexuale.
În fiecare etapă, se traversează o nouă criză de dezvoltare, acestea fiind perioade cu resurse formative deosebite deoarece au la bază potenţialităţile individuale care se confruntă cu solicitările graduale, tot mai complexe, ale mediului socio-cultural. În forma lor concretă, ele se prezintă ca reale provocări, ridicând întrebări ca: pot să fiu autonom?, ştiu cine sunt?, sunt capabil de exprimare personală în diversele aspecte ale vieţii? etc. Deoarece fiecare dintre aceste achiziţii oferă persoanei un nou adevăr despre sine, o nouă dimensiune psihosocială, cele opt stadii ale lui Erikson sunt considerate etape de identitate distincte.
Astfel, pe măsură ce o persoană avansează în vârstă, ea se confruntă cu noi sarcini, indiferent dacă le-a rezolvat fericit sau nu pe cele anterioare. Aspectele şi episoadele neizbutite vor atârna ca nişte „pietre de moară”, făcând mai dificilă rezolvarea completă a dilemelor ce urmează. Sarcinile iniţiale sunt, prin urmare, cele mai importante.

  • A doua criză are loc în copilăria mică, între 1-3 ani, se referă la ”autonomie versus îndoială”. Este stadiul în care se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul dorește să îndeplinească o serie de activități, chiar dacă greșește. Încurajările copilului din părtea părinților, îi vor dezvolta siguranța și încrederea în sine. Dacă părinții, îl vor descuraja și ridiculiza, vor împiedica dezvoltarea încrederii în sine, devenind rușinos și retras.
  • A treia criză are loc în copilăria mijlocie, între 3-6 ani, se referă la ”inițiativă versus culpabilitate”. Este stadiul în care copilul începe să exploreze, să-și descopere abilități motorii noi, să interacționeze mai mult cu cei din jur având inițiativă. Este o perioadă dificilă pentru părinți deoarece copiii vor încălca interdicțiile stabilite de aceștia, dar este foarte important să fie suportivi și consecvenți disciplinar astfel copiii vor învăța că nu le este permis orice, fără a se simți vinovați, continuând să exploreze fără a se rușina de ceea ce fac. Asumându-și responsabilitatea propriilor acțiuni își vor dezvolta simțul de inițiativă. În schimb, intervenția educațională neadecvată va duce la dezvoltarea sentimentului de teamă de pedeapsă, considerând că orice inițiativă pe care o are este greșită. Dacă o anumită acțiune nu va fi finalizată corespunzător se va dezvolta sentimentul de vinovăție.
  • A patra criză are loc în copilăria mare, între 6-12 ani, se referă la ”competență versus inferioritate”. Este stadiul în care copilul achiziționează cunoștințe și deprinderi predominant prin intermediul școlii. În momentul începerii școlii, apare tendința părinților de a face comparație între propriul copil și cel al prietenilor vecinilor, etc. fapt ce poate conduce la dezvoltarea sentimentului de inferioritate – deoarece copilul va simți că nu se va ridica niciodată la nivelul pretențiilor părinților. Pe de altă parte, o abordare corespunzătoare atât din partea învățătorilor cât și părinților vor conduce la dezvoltarea sentimenului de competență.
    Nerezolvarea corespunzătoare a acestui stadiu va avea o greutate semnificativă în satisfacerea următoarei perioade de criză – criza adolescenței, care este foarte importantă din punctul de vedere a lui Erikson.
    ”Modificările personalității din perioada adolescenței și maturizării reprezintă elementul principal în dezvoltare”.
    Erikson, consideră criza adolescenței ca fiind centrală în dezvoltarea individului. Criza de identitate este cel mai puternic conflict pe care-l are de înfruntat un copil iar depășirea satisfăcătoare a acestei perioade se poate realiza dacă celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă.
  • A cincea criză, are loc în adolescență, între 12-20 ani, se referă la ”identitate versus confuzia rolului”. Este stadiul în care adolescenții caută să-și dezvolte propria identitate personală dar și vocațională, își formează și comportamente specifice rolului sexual. Adolescenții caută să se implice în diverse roluri dar, fără a se cantona concret în vreunul. Este perioada întrebărilor ”cine sunt eu?”, a căutărilor, își dorește să aibă inițiativă dar, de multe ori este sau se simte înfrânat de limitele impuse de părinți. Scopul educațional al acestei etape este de formare a autonomiei copilului prin acordarea independenței dar, oarecum controlate.
    Adolescenții trebuie să afle care este rolul lor și ce credințe au pentru a-și construi o identitate puternică, în caz contrar, poate apare confuzia în legătură cu propria persoană.
  • A șasea criză, are loc în perioada tânărului adult, între 20-30/35 ani, se referă la ”intimitate versus izolare”. Prioritare în această perioadă sunt dragostea și relațiile interumane, tânărul adult căutându-și un partener de viață. Fiecare om are o trebuință afectivă și sexuală iar nesatisfacerea acesteia conduce la izolare socială.
  • A șaptea criză, are loc în perioada adultă, între 35-65 ani, se referă la ”productivitate /realizare versus stagnare”. În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a fi productiv, de a se afirma pe plan profesional dar și familial prin dorința de a avea copii. Este perioada în care simte nevoia de a împărtășii celorlalți experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un mediu în care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.
  • A opta criză, are loc la bătrânețe, de la 65 ani, se referă la ”integritate psihică versus disperare”. Este etapa în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului, atingându-se în acest fel integritatea psihică.
    Este o perioadă dificilă de acceptat deoarece după vârsta de 65 ani, odată cu pensionarea dispare atât rolul profesional, cât și cel parental, copiii fiind la casele lor sau poate interveni decesul partenerului de viață, astfel pot apare multiple întrebări legate de rolul propriei existențe, poate apare teama de moarte și dacă aceste probleme nu se soluționeaza favorabil, se ajunge în faza disperării, denumită și depresia bătrâneții.
    Erikson spunea: Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de moarte”.
    În concluzie, conform lui E. Erikson, în fiecare perioadă a vieții avem de îndeplinit anumite sarcini, trebuie să trecem și să rezolvăm anumite conflicte specifice fiecărei vârste. Rezolvarea conflictelor inițiale este necesară pentru a asigura individului posibilitatea de a le stăpâni și rezolva pe următoarele.Prima criză are loc de la naștere până la vârsta de 1 an, se referă la ”încredere versus neîncredere”, deoarece este momentul în care bebelușii sunt total dependenți de cei din jur. În acest stadiu, se formează sentimentul de încredere versus neâncredere în ceilalți, în funcție de îngrijirea și dragostea primită de copil. Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebelușului în această etapă, va conduce la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare față de mediu, în schimb, dacă cei ce au grijă de el nu-i satisfac nevoile existențiale corespunzător, vor conduce la dezvoltarea sentimentului de neâncredere, insecuritate, suspiciune în mediu.

Bibliografie:
http://www.mirelazivari.ro
http://webspace.ship.edu/cgboer/Erikson.html
http://test111124.weebly.com/teoria-lui-erikson.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Erik Erikson
http://en.wikipedia.org/wiki/Erikson’s_stages_of_psychosocial_development
http://allpsych.com/psychology 101/social_development.html

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s